De câteva zile nu mai pot să dorm, mă agit, mă întorc de pe o parte pe alta fără nici un rezultat. Corpul e obosit, dar mintea e trează, caută ceva . . . poate o explicaţie.
Inima mi-e grea, cuprinsă de o tristeţe de moarte şi de urlete înabuşite, ochii nu pot plânge, în mine clocoteşte revolta. De ce trebuie să pierim?
În ultima vreme chiar m-am simţit mai bine, nu am mai fost atât de obsedată de moarte, credeam că au dispărut gândurile negre. Era o perioadă când mă trezeam de câteva ori pe noapte şi mă gândeam la moarte, la faptul că îi voi pierde pe cei dragi . . . şi plângeam . . . chiar şi gândul era insuportabil. Acum sunt mai rău, totul s-a întors cu o forţă copleşitoare.
Tot ce simt e o durere inexplicabilă urmată de neputinţă: nimic din ce-am făcut şi voi face nu contează, nu pot schimba nimic, lumea îşi urmează cursul şi destinul. Parcă cineva rupe înadins părţi din mine, lăsându-mi răni sângerânde şi corpul mutilat.
Totul se acutizează când îţi lipseşte credinţă şi speranţă. Mi-e frică de pierderea conştiinţei de sine, de a nu exista, de a nu şti şi simţi ce mi se întâmplă, mai ales când „dincolo” vezi doar cenuşă, praf, pământ. „When we die we turn to dust”.
Oscilez între „credinţă şi tăgadă”, între resemnare şi a nu accepta soarta, e o luptă interioară, pentru supremaţie, între doi adversari redutabili, între două armate, pentru cucerirea unui teritoriu, între bine şi rău, adevăr şi neadevăr, lumină şi întuneric. Rămâne de văzut cine va câştiga.
Dacă aş fi faţă în faţă cu mine m-aş sfâşia. Odată eram altfel . . . parcă am primit o lovitură în moalele capului şi am devenit altcineva, lumea a căpătat alţi parametri, mai întunecaţi şi dramatici.
Poate că nu ideea în sine de a muri mă deranjează, ci egoismul specific omului şi egocentrismul, faptul că lumea va continua şi fără mine, faptul că nu îmi găsesc rostul.
Oricum, moartea rămâne un gând înfricoşător, dureros, greu sau imposibil de acceptat, chiar dacă o vedem mereu în jurul nostru şi se manifestă ca ceva normal, rămâne . . . calea fără întoarcere, pe care toţi vom păşi grăbiţi.
Inima mi-e grea, cuprinsă de o tristeţe de moarte şi de urlete înabuşite, ochii nu pot plânge, în mine clocoteşte revolta. De ce trebuie să pierim?
În ultima vreme chiar m-am simţit mai bine, nu am mai fost atât de obsedată de moarte, credeam că au dispărut gândurile negre. Era o perioadă când mă trezeam de câteva ori pe noapte şi mă gândeam la moarte, la faptul că îi voi pierde pe cei dragi . . . şi plângeam . . . chiar şi gândul era insuportabil. Acum sunt mai rău, totul s-a întors cu o forţă copleşitoare.
Tot ce simt e o durere inexplicabilă urmată de neputinţă: nimic din ce-am făcut şi voi face nu contează, nu pot schimba nimic, lumea îşi urmează cursul şi destinul. Parcă cineva rupe înadins părţi din mine, lăsându-mi răni sângerânde şi corpul mutilat.
Totul se acutizează când îţi lipseşte credinţă şi speranţă. Mi-e frică de pierderea conştiinţei de sine, de a nu exista, de a nu şti şi simţi ce mi se întâmplă, mai ales când „dincolo” vezi doar cenuşă, praf, pământ. „When we die we turn to dust”.
Oscilez între „credinţă şi tăgadă”, între resemnare şi a nu accepta soarta, e o luptă interioară, pentru supremaţie, între doi adversari redutabili, între două armate, pentru cucerirea unui teritoriu, între bine şi rău, adevăr şi neadevăr, lumină şi întuneric. Rămâne de văzut cine va câştiga.
Dacă aş fi faţă în faţă cu mine m-aş sfâşia. Odată eram altfel . . . parcă am primit o lovitură în moalele capului şi am devenit altcineva, lumea a căpătat alţi parametri, mai întunecaţi şi dramatici.
Poate că nu ideea în sine de a muri mă deranjează, ci egoismul specific omului şi egocentrismul, faptul că lumea va continua şi fără mine, faptul că nu îmi găsesc rostul.
Oricum, moartea rămâne un gând înfricoşător, dureros, greu sau imposibil de acceptat, chiar dacă o vedem mereu în jurul nostru şi se manifestă ca ceva normal, rămâne . . . calea fără întoarcere, pe care toţi vom păşi grăbiţi.
