...

„Mi-e dor de tine, dar nu ştiu dacă e bine”. . . E simplu să spui . . . şi apoi să anulezi totul . . . e simplu să spui, de fapt . . . nimic.
Ori iubeşti, ori nu iubeşti!
Când ajungi să te întrebi dacă e bine sau nu, când începi să o analizezi, să o conteşti . . . ceva s-a pierdut, şi-a pierdut din amploare . . . e sfârşitul a tot ce a fost frumos.
Dacă trecem iubirea prin prisma logicii/raţionalului ea devine doar o serie de reacţii chimice petrecute în creier . . .cu siguranţă nu va mai părea atâta de minunată şi de scumpă . . . doar rece, seacă, cenuşie ca materia însăşi.
Sentimentul de iubire ţi-e dat ca să-l trăieşti, nu să-l combaţi cu raţiunea şi să-l faci neînsemnat . . . e mult prea fragil şi mult prea preţios.

„Nimeni nu poate interzice dragostea, nici măcar Dumnezeu. Fiindcă dragostea se naşte în inima noastră, în adâncul sufletului şi nimeni nu o poate judeca sau distruge.”

Nu e aşa, dragostea e cel mai simplu de distrus, o distrug conjuncturile şi mai ales persoanele implicate, lipsa de comunicare, egoismul, lucrurile care se fac şi care nu se fac, cuvintele spuse şi nespuse. Ar trebui închisă într-o cameră sterilă, simplă, albă, la care să nu aibă acces nimeni, să se păstreze neatinsă o veşnicie. Nici măcar sufletul nu e lăcaşul potrivit pentru ea. Ar trebuie purtată în palme, adăpostită, ca un fir de nisip pe care cea mai mică adiere de vânt l-ar putea spulbera.

Marile despărţiri sunt mai puţin spectaculoase, sunt mute, când nu mai e nimic de spus şi de ascultat.