Un loc al nostru

Uff! Uff! Am nevoie de nişte exerciţii de respiraţie în dimineaţa aceasta. E greu să o iei de la capăt în fiecare zi.

Mi-aş fi dorit să pot transforma tristeţea şi suferinţa în ceva creativ, artistic, să prefac sentimentele negative, că sunt din belşug, în ceva util. Dar nu pot . . . tristeţea e doar tristeţe . . . e în mine . . . vie . . . mereu.

Visam la un loc la nostru, cel mai modest din câte există. Cine ar fi crezut? Mai greu e să reuşeşti să aduci dorinţele la unison decât să găseşti resursele materiale pentru a realiza ceva. Mai uşor găseşti motivele pentru a nu face decât pentru a face. Tu eşti marele meu duşman, mă lupt cu tine, o luptă cu "morile de vânt", deşartă . . . şi apoi cu lumea.

Dacă, totuşi, am fi reuşit să avem "cuibuşorul nostru de nebunii", poate nu ţi-ar fi fost la fel de drag ca cel prezent. Poate are importanţă şi cu cine locuieşti.

Nedrept este faptul că de la început nu am avut nici o şansă. Neputinţa este dureroasă. Orice aş face nu e de ajuns, nu contează. E ca şi cum aş avea un "handicap fizic" din naştere . . . nu aş sti ce sunt sunetele, muzica, sau ce sunt culorile şi lumea întreaga, sau nu aş şti cum e să alergi.

Realitatea fără speranţă e doar cruzime.